Ideea numărul patru – Ce trebuie să știi despre atracție

Nu e treaba fetei în fustă scurtă din club că cineva are erecție când o vede.Nu e problema cuplului de bărbați care se țin de mână pe stradă în plină zi că unii simt respingere sau duioșie văzându-i.

Nu e treaba elevei că profesorul, fostul sau tatăl se excită când îi văd sfârcurile prin bluză.
Nu e responsabil un bărbat rujat de repulsia sau amuzamentul pe care le simt cei din jur față de el, când comandă kebab. Nici de atracția pe care alți bărbați sau femei o simt față de el într-o petrecere BDSM.

sursa foto flickr.com/ poză de Mike Silchenmyer 

Nu e problema femeii supraponderale că cei care o văd îmbrăcată, oricum ar fi îmbrăcată, simt orice ar simți.

Nu e treaba bărbatului în fustă care se plimbă prin parc (fie el preot sau nu) ce sentimente de agresivitate sau tendință de a îl lua la mișto încep să simtă cei din jur când îl văd.
Nu e responsabilă persoana cu sau fără simț estetic, de sentimentele de groază, admirație, milă sau încurajare pe care le simt artiștii, studenții sau alte profesii față de freza, cromatica sau volumele ținutelor ei.

Aveți mai sus câteva situații din viața de zi cu zi în care apar sentimentele de atracție (sau respingere). Pe scurt, nu e treaba celuilalt dacă sunt eu atras de el.

Pornim de la premisa că subiectul (cel care simte atracție față de ceva) are obiecte ale atracției sau obiecte ale respingerii. Dar, contrar simțului comun, atracția e un simplu sentiment și e treaba celui care îl simte și atât. Abia felul în care îți exprimi atracția poate să devină și treaba celui de care ești atras.

De ce zic una ca asta? De ce sentimentele noastre sunt ale noastre și nu ale altora?
Când consider că atracția mea (sau orice altceva aș simți) e din cauza unei alte persoane, atunci mă centrez pe celălalt, îmi las toată greutatea pe el, mă las pe mine și restul la o parte.

Într-o astfel de centrare pe obiectul atracției reacționăm vrăjiți: Cum de are asemenea trăsături? Cum de are o așa forță asupra mea? Oare mă place și el? Ce naibii să fac să mă placă Maria? sau M-am săturat, nu îi mai dau niciun semn, e un idiot sinistru! E ca și când el, obiectul, devine marele punct de referință. Devine un fel de părinte pe care vreau să îl mulțumesc sau să îl scot din sărite, iar eu devin un copil. El devine un șef. Un președinte. Un tribunal.

Firește, toate aceste asocieri se petrec doar în mintea mea, a subiectului, la nivel inconștient. Îi dau lui, față de care simt ceva puternic, o autoritate asupra sentimentelor mele. Marele „beneficiu“, așa, este că îmi pot păstra, cel puțin pe termen scurt, neexplorate, conflicte psihice sau valori pe care nu sunt pregătit să le abordez. De asemenea, mă poate ține la distanță de el, așa cum e el în realitate (Poate nu sunt pregătit să accept că mă atrage cineva cu pielea măslinie și atunci mă cert cu toți că el are pielea albă. Exemplul ăsta e real).

Cel mai bun test e să îl întrebi ce crede el despre ce crezi tu despre el. El se recunoaște în trăsăturile pe care tu i le vezi? Dacă el nu simte că ești în contact cu el, atunci chiar nu ești! Sau ești, dar într-o formă aproape macabră, ca acei părinți care sunt siguri că își iubesc copiii, dar nu verifică dacă și copiii se simt iubiți, ba din contră.

Psihologia vine cu o soluție: problema atracției poate fi pusă și invers, astfel că, în loc de a mă centra pe obiectul dorinței (sau al disprețului), mă pot centra pe subiect, adică pe mine însumi. Care e utilitatea acestei noi abordări? Pentru subiect: centrându-se pe sine, începe să aibă o poziție de autoritate și să controleze situația (nu se mai simte umilit). Pentru obiectul îndrăgostirii: este lăsat în pace, nu mai este bombardat cu telefoane sau declarații, este lăsat așa cum e.

Punând problema așa, există și speranța unor beneficii sociale. Cazurile de hărțuire stradală (care merg până la omor și azi), legislație injustă (interdicția de a îți exprima afecțiunea în public pentru minorități sexuale) sau de obișnuințe sanctificate (vezi ura sau miștourile contra bărbaților care poartă fustă), ar fi probabil diminuate dacă „agresorii“ ar fi învățați să își ia propriile sentimente (fie ele de ură sau dispreț) în stăpânire, și nu le-ar mai pune pe seama „victimelor“.

Dacă recitiți acum exemplele de la început, care e obiectul, care e subiectul, care e sentimentul? Cum vi se pare?

Andrei Petre
Andrei Petre

Psiholog

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

 

URMAREȘTE-NE

Aboneaza-te la newsletter-ul nostru.