Cum se vede poliamoria în retrovizoare

Google+ Pinterest LinkedIn Tumblr +

Anul 2016 s-a terminat acum câteva zile. S-a dus după 1998, 2005 sau mai recentul 2012, anul ăla cu sfârșitul lumii așa cum o cunoșteam (la mine chiar s-a potrivit, a fost anul în care m-am combinat cu Silviu și ne-am propus, mai mult simbolic la momentul ăla, să ne căsătorim). În dulcele stil gregorian, suntem așadar la începutul unui nou an, iar după cum se pare, primele zile din oricare an nou par destul de prolifice retrospectivelor.

Începem mereu anul cu un fel de entuziasm, ca și cum chiar totul e nou, nu doar anul și încet, încet (la mine pe fast forward) conștientizăm că nu, nu am pășit în mod miraculos în altă dimensiune, suntem doar în continuarea unei alte continuări, și dacă e ceva special la momentul ăsta, e că ne putem da răgazul să ne uităm în spate și să vedem mai limpede ce s-a mai întâmplat în vâltoarea (ah, mihaieminescule!) vieții noastre. Noul poate începe abia de acum, cu o nouă perspectivă asupra situației noastre, a lumii sau..înțelegeți voi..

        Bouguereau, La jeunesse de Bacchus, 1884

Eu în 2016 am experimentat pentru prima oară o relație deschisă și de lungă durată. Se face aproape un an de când și eu și iubitul meu am mai frecventat și alte persoane, unele doar pentru o partidă mișto de sex, de altele ne-am îndrăgostit un pic și chiar am încercat să avem un fel de relație mai serioasă. Astfel, cu ocazia preaminunatului început de an, găsesc de cuviință să fac retrospectiva relației mele de amor deschis și să(-mi) dau sfaturi pentru perioada care va urma. Dacă sfaturile astea vă ajută și pe voi în vreun fel, m-aș bucura să-mi povestiți… într-un comment, poate…

a) Vorbiți!
Dacă e pe lumea asta ceva important, aceea este comunicarea! Vorbiți până e clar totul, zi și noapte dacă e nevoie. Orice gând, orice temere, orice orice. E greu și solicitant și uneori poate părea imposibil, dar dacă uitați de unde ați pornit toată nebunia asta, viitorul cuplului nu sună prea bine. Sunt multe situații noi, imprevizibile și bizare, care merită toată atenția noastră, așa că faceți-vă timp și răbdare pentru ele.

b) Regăsiți-vă spațiul intim
Dacă nu ați pornit pe drumul ăsta ciudat doar ca să aveți motive să vă despărțiți și simțiti că dragostea învinge, atunci nu uitați de spațiul vostru intim și de obiceiurile voastre de cuplu. Dacă e greu la început s-o faci în mod natural (mai ales când deodată sunt accesibile atâtea distracții), faceți-vă un program, în care să existe timp doar pentru voi, în intimitate și dragoste. Garantat o să fie fun și neprețuit.

c) Nu vă lăsați păcălite de începuturile unei noi relații
Nu mi se pare ușor să găsești persoane potrivite – nici când ești single, dar când ești într-un aranjament amoros inedit. În cel din urmă, când găsești pe cineva și te îndrăgostești măcar un pic, poți avea tendința să-l neglijezi pe iubitul sau iubita ta. Nu cred că e vina nimănui, nu am fost învățați să iubim mai mulți oameni deodată, ba mai mult ni s-a băgat în cap că e imposibil (deși amanți și amante există de când lumea și tocmai de aici am pornit și noi pe calea poliamoriei…).

  sursa foto flickr.com/ poza de Pamela Hanson / 1989

Dacă mai putem la socoteală și că mai întotdeauna începuturile unei noi relaționări seduc prin distracție și amuzament, chef de sex și jocuri erotice, fără încărcătura emoțională a unei relații vechi, putem ușor să ne păcălim că de fapt suntem într-o situație ușoară și confortabilă, și ajungem să ne rănim partenera sau partenerul pentru că nu mai comunicăm suficient și îi putem cumva pe locul doi. În altă ordine de idei, dacă vezi că te tentează prea tare monogamia din nou, chiar ar trebui să discutați serios ce faceți voi aici.

d) Libertatea nu trebuie să distrugă siguranța și viceversa
Vechea dihotomie a libertății și siguranței se aplică și aici. Mie nu mi se pare că poliamoria ține doar de oferirea libertății absolute celuilalt. Am observat în diversele conversații, pe care le-am purtat cu cei din categoria criticilor sceptici monogami, că ăsta e argumentul lor de a-mi dovedi că ce fac eu e greșit și că trebuie să suport consecințele: dacă ai deschis relația, așteaptă-te la orice, pentru că libertatea nu are margini.

Eu zic că limitele libertății noastre sunt acolo unde ajungem prin acțiunile noastre să-l rănim pe cel cu care am pornit pe drumul poliamoriei.

Dacă ambii parteneri pornesc de la premisa că libertatea e esențială, dar și siguranța, atunci șansele să găsească împreună calea de mijloc cea mai potrivită lor, sunt foarte mari. Mergeți cu încredere mai departe și comunicați impasurile. E greu să fie totul perfect, nimic nu e perfect până la urmă, dar măcar voi faceți tot ce vă stă în putință.

e) Gelozia nu mai e ce-a fost
Asta e o observație făcută de Silviu și mi se pare foarte pertinentă. În cadrul noii structuri a relației noastre, vedem cu alți ochi gelozia. Dacă până acum era acest sentiment insuportabil, în fața căruia nu puteam decât să o luăm razna, acum putem să ne uităm la el mai de aproape și să ne dăm seama ce înseamnă ea de fapt. Și posesivitatea e un element pe care merită să-l analizăm, să-l deconstruim și poate chiar să-l înțelegem. Eu încerc, pe bune!

Mă opresc aici cu retrospectiva. În 2017 aventura continuă și în urma scrierii acestui text, deja mă simt mai pregătită să fiu un om mai bun și mai atent. Rămâne de văzut ce surprize ne mai rezervă povestea noastră poliamoroasă.

Share.

About Author

penumbra

14 comentarii

  1. Avatar

    Super tare postarea ta, voi lua la puricat tot siteul mai ales pe latura asta de poliamor cu care cochetez si eu.

    Recent am postat pe facebook ca-s intr-o relatie deschisa, ma asteptam sa se arunce pietre in mine insa au venit numa niste misto-uri inofensive.

    Rezonez cu punctele de vedere expuse si ma bucur ca intalnesc oameni cu gandire similara. In alta ordine de idei daca vrei sa ne conectam si sa vorbim despre asta sau despre alte puncte comune pe care ni le gasim ma gasesti aici : https://www.facebook.com/smeu.viorel.

    Multumesc pentru articol si impartasire, zi frumoasa si spor in toate

  2. Avatar

    „….dacă vezi că te tentează prea tare monogamia din nou, chiar ar trebui să discutați serios ce faceți voi aici”
    sa inteleg ca daca te tenteaza monogamia e gresit. e misto sa-ti expui viziunea asupra relatiilor, cu unica conditie de a nu considera your way, the only way!
    succes cu exploratul!
    PS: nu am fost ironica, incerc sa fiu deschisa cu privire la suviect, si sceptica in acelasi timp 🙂

  3. Avatar

    Articol remarcabil prin îndrăzneala si sinceritatea sa ! Sînt din cei – sperînd că nu sînt singur – care crede că poliamoria este unul din comportamentele care pot readuce ființei umane literele sale de noblețe. Apreciez deci, încă o dată, dacă nu era clar, publicarea acestui articol, a acestei împãrtãsiri.

    Asta nu mă împiedică să fiu și critic la adresa unui punct. Iar asta este tot o împãrtasire, din partea mea. În relația cu partenerele mele si cu partenerii lor, raportul meu la „libertate” est diferit de cel expus aici. Fraza „Mie nu mi se pare că poliamoria ține doar de oferirea libertății absolute celuilalt.” nu mi se potrivește deloc, ceea ce mi se potrivește s-ar scrie asa :
    Mie mi se pare că poliamoria ține doar de oferirea libertății absolute celuilalt.

    Sînt de părere că libertatea absolută este premiza relaților mele. Fraza care urmează :
    „Eu zic că limitele libertății noastre sunt acolo unde ajungem prin acțiunile noastre să-l rănim pe cel cu care am pornit pe drumul poliamoriei.” îmi sună a o gravă eroare de logică. Mie personal. Am sã propun deci o explicatie a afirmatiei mele tranșante. Sper sã fie cu folos.

    În preambul as spune cã libertatea partenerei mele este doar în limitele a ceea ce ea alege ca limite. Faptul că în interiorul acestor limite ceva mă rãneste la un moment dat este treaba mea, nu a ei. Treaba mea mai este să explic asta pe cît de sincer și de blînd sînt capabil, să acționez și să suport consecințele acțiunilor mele. Dar nu să introduc eu limite. Libertatea ei este a ei. Iar ceea ce-i acord ei îmi acord și mie.

    De unde deci diferenta între cele douã puncte de vedere asupra „limitelor libertãtii” ? Ceea ce cred este cã vine din alegerea unei ierarhii a celor douã valori care sint libertatea si siguranta. Pt mine existã o a treia valoare care intervine si care este autenticitatea. Mã explic.

    Dacã presupun cã libertatea are limite care sînt fixate înaintea alegerii și acțiunii care urmează, și sînt stabilite în prealabil pentru a nu răni partenerul, atunci cînd partenera mea își înfrînează o acțiune (pe care și-o dorește și de altfel ar alege-o) la un moment dat, de teama, sau din dorinta, să nu mă rãneascã, asta ar presupune un conflict cu propria ei autenticitate. As putea in toatã sinceritatea, sã accept un partenariat cu cineva care nu poate fi autentic ? Care îsi ascunde adevãrata sa naturã, de fricã sã mã rãneascã ?

    Deci, dacã „autenticitate” este foarte strîns legatã de „libertate”, în revansã „siguranta” ar fi indexatã primelor douã, altfel existã riscul de a trãi o viatã alienatã. Credinta mea este cã maturitatea unui adult complet se poate mãsura prin ierarhia stabilită între nevoia de autenticitate si cea de siguranță.

    Iatã ce vã ofer eu ca subiect de gîndire. Rumegat plăcut vă urez !

    • Avatar

      Bogdan, după 2 ani și jumătate de relații poly și vreo 5 deja de non-monogamie, am în continuare rezerve în ceea ce privește clamarea „libertății absolute” în relațiile non-monogame. Tu spui că disconfortul cuiva resimțit într-o relație non-monogamă e exclusiv treaba lui, Or eu spun că e și treaba mea, dacă îmi pasă de persoana aia, dacă o iubesc, dacă manifest o minimă afecțiune și nu e doar simplu partener de sex casual, nu pot trece indiferent peste suferința ei la un moment dat. Da, ea își poate avea sursa într-o prostie, poate fi lipsită de motiv, dar rămâne faptul că un om la care țin suferă. Aici pot exista două reacții din partea mea – pot să trec indiferent (eu, unul, nu pot) sau pot să încerc să lucrăm împreună și să găsim calea prin care să trecem amândoi (sau amântrei sau amânpatru) peste chestiunea respectivă. Repet, eu iubesc și respect persoanele cu care sunt în relație, nu-mi e indiferentă starea lor. Eu sunt acolo pentru că îmi oferă ceva și pentru că le ofer ceva, pentru că am nevoie de ele și ele au nevoie de mine, pentru că fiecare aducem ceva celuilalt. Nu e o tranzacție în care fiecare ia ce are nevoie și nu-l interesează de dorințele, nevoile celuilalt.

      Mai mult. Toți plecăm din configurații monogame – drumul spre o relație deschisă, spre non-monogamie sau spre relații poly, nu e unul simplu – nici emoțional, nici social. Toți ne confruntăm cu dificultăți, oricât de convinși am fi teoretic de un anumit model de viață. Să le pretinzi tuturor să fie poly funcționali 100% din secunda doi de când și-au deschis relația e nu doar absurd, ci și crud. Or cruzimea, cel puțin nu aia neconsensuală, nu e ceva ce vreau să manifest în raport cu partenerii mei. Prefer empatia, compersia și afecțiunea.

      • Avatar

        Bunã George.

        Tu spui cã „disconfortul cuiva resimțit într-o relație non-monogamă e și treaba mea, dacă îmi pasă de persoana aia”. Mi se pare perfect OK. Esti în situatia pe care eu o descriu prin fraza : libertatea partenerului meu este doar în limitele a ceea ce el alege ca limite.

        Si nu, nu cred cã disconfortul partenerei tale poate veni dintr-o prostie sau lipsã de motiv. Ceea ce un om simte, partener sau nu, e mereu perfect justificat (în orice caz justificabil), din punctul sãu de vedere. E mereu o consecintã a ceva. În trecere, fac remarca cã fie ea relatie non-monogamã sau monogamã, se cam aplicã la fel.

        Tin sã fac o altã remarcã : poziția mea fata de parteneră o separ de cum văd eu poziția partenerei fatã de mine. Asupra poziției mele am toată libertatea de acțiune, pot sã decid, să aleg acțiunile mele. Asupra poziției parteneri mele nu am decît libertatea de acțiune pa care mi-o acordă ea. Deci consider că sînt de tratat diferit.

        Eu spun că autenticitatea mea este în vîrful ierarhiei valorilor mele. Presupun cã temerea ta este că asta se traduce prin indiferență față de starea de bine sau de disconfortul partenerei. Dacă ar fi asa, partenera mea fie mi-ar explica si s-ar intra într-o buclă de control (acțiune – feed-back – corecție, pînă la obținerea unui rezultat satisfăcător, armonie cum am eu tendința s-o numesc) fie m-ar sancționa (santiune la care eu as da feed-back, etc), fie ar suporta si ar suferi…în care caz as remarca si as porni eu o buclã de control, sau nu as remarca si s-ar merge spre o tensiune care va avea consecințe la un moment dat. Cam tot o „sancțiune”. De unde interesul activ pe care-l am pentru a învãta să mă ascult pe mine – emoțiile mele, să înțeleg care-mi sînt nevoile si care sint „trigger-ele” la care sint sensibil, sã învãt sã le comunic, sã propun strategii de rezolvare si sã fiu receptiv la strategiile alternative care-mi sint propuse. Si in ultimă instantã să-mi asum responsabilitatea stărilor mele de bine sau de rău, si să-mi asum consecințele acțiunilor pe care le aleg. Dacã-mi doresc o relație armonioasă eu sînt cel care am de făcut asta. Nu e treaba mea s-o cer partenerilor mei sã învețe toate astea. Dar cum ne alegem bine, învãtãm unii de la alții.

        Ceea ce tu descrii cã functioneazã pt tine îmi pare a fi deja o consecintã a uneia din aceste posibilitãti (poate chiar a uneia diferite), dar cel mai probabil, celei cu bucla de control si probabil si a dezvoltãrii tale personale. O si spui : „pot să încerc să lucrăm împreună și să găsim calea prin care să trecem amândoi (sau amântrei sau amânpatru) peste chestiunea respectivă.”

        Ceea ce spun eu este cã a priori nu am cum sã stiu dacã o actiune de-a mea va provoca disconfort sau nu. Ceea ce nu am spus în primul meu comentariu este cã nu fac niciodatã nimic din intenția de provoca disconfort, de a rãni (si cred cu putere cã cei care mã rãnesc o fac cu convingerea cã fac sau îsi fac un bine), mi se pare subînțeles. Cu toate astea (cu experienta ta sint sigur cã vei găsi exemple și în relațiile tale), unele din acțiunile mele sînt susceptibile sã creeze totuși disconfort partenerei (partenerilor). (Este evident, dacă ar fi suficient sã nu vrem sã producem disconfort ca sã nu se întîmple, feed-back-urile ar fi mereu pozitive, nu ar fi nimic de corectat, nu ar exista schimbul nostru de comentarii, nici articolul initial. Dar iatã, asta e realitate în care existăm.) Atîta timp cît nu voi avea puterea de a citi viitorul nu voi putea anticipa care din acțiunile mele vor intersecta partenera mea într-o anumită stare sufletească, cu o anumită sensibilitate. Fac pariu cã stii bine cã adagio-ul „nu fã altuia ce tie nu-ti place” nu functioneazã… Bineînțeles, cu cît relația e de mai lungă durată si mai sinceră si cu cît membrii implicați sînt mai atenți la dezvoltarea lor personală, cu cît comunicarea devine mai eficace (cum bine atrage atenția ‘penumbra’) cu atît sînt șanse mai mari ca situațiile de disconfort să fie mai rare.

        Iar eu nu sînt dispus sã renunț la a fi autentic pentru a le evita. În plus, a dori să evit disconfortul cuiva înainte de a-l provoca, in extremis pot s-o demonstrez simplu, este o lipsã de respect pentru partenerã : plec de la presupunerea cã stiu eu ce-ar rãni-o si ce nu, cu alte cuvinte, stiu ce-i bun pentru ea, deci aleg în locul ei ce sa fac…. E un artificiu de logicã dar…. Hmm ? Cum îti sunã ?

        Da, ceea ce functioneazã este „fã celuilalt ce-i place, cu condiția sã fii tu însuti Ok s-o faci”. Deci presupune comunicare, interes pentru binele celuilalt, indeed.

        Partea cu plecatu’ din configuratii monogame… si cu pretinsul sã fim functionali 100%, cu absurditatea si cruzimea… Pare perfect rezonabil. Eu însumi nu sînt 100%. Sînt perfect in armonie cu ceea ce sînt si cu relatiile mele, dar în fiecare zi mã întîlnesc cu situatii cu care nu m-am mai întîlnit niciodatã în mod identic, si care-mi solicitã permanent creativitatea comunicativã si relationalã… Deci 100%… I don’t count on it !

        Deci, sincer, nu văd aici vreun conflict de idei fundamental. Tu încã mai vezi ?

      • Avatar

        Ah… Mã mustra constiinta cã nu am fost mai concis. Asa cã am fost la budã sã mi-o pansez putin si cînd am terminat m-am simtit iluminat. Iatã :

        Dacã tu, George, ai fi într-o relatie cu mine, tot ceea ce ti-as spune fãrã sã întrebi, e cã-mi doresc sã fii autentic în tot ce faci, si sã ai încredere cã voi sti sã-ti spun ce-mi place si ce nu, si cum sã facem ca sã-mi faci viata si mai frumoasã decît e. Sper cã si tu vei face la fel, respectîndu-mi dreptul la autenticitate. Dar nu e obligatoriu, adu-ti aminte ce ti-am spus la început. Iar dacã tu nu stii sã faci asta deja, vei avea ocazia sã înveti s-o faci pentru tine, împreunã cu mine.

        No’, cred cã mai concis de atît nu se putea.

    • Avatar

      Seara buna… Am… rumegat… cele de mai sus, in principal articolul de fond insa si comentariile tuturor. Promovarea valorii libertatii totale, neingradita de nici o limitare auto (sau doar) impusa, dupa mintea mea, ma face sa ma intreb care e deosebirea intre aceasta si nepasare ? Sa dau un exemplu, poate nu-i cel mai potrivit insa-i primul care-mi vine in minte: daca (sa zicem) partenera mea de viata are o indispozitie… poate e o gripa banala sau poate doar perioada aia din luna… iar mie mi se ofera perspectiva unei seri romantice cu o persoana dezirabila… imi este evident ca EA, tinand la mine, n-o sa faca nimic sa ma opreasca. Pornind de aici, pe principiul libertatii totale, ar trebui sa plec fluierand vesel inspre o seara de tavaleala. In realitate, responsabilitatea pe care liber mi-am asumat-o in clipa in care am decis de comun acord sa avem o viata sau o parte a ei impreuna (casnicie, concubinaj sau spuneti-i pur si simplu „relatie” ) ma impiedica sa ma simt bine avand gandul ca o persoana de care imi pasa simte contrariul.
      Poate nu-s foarte explicit, nu am un vocabular suficient de bogat sa nuantez astfel de diferente (cred eu) subtile insa sunt convins ca ma intelegeti ce spun.
      Si intreb: intre libertatea absoluta si nepasare, care-i diferenta ?

      • Avatar

        Salut MCCDUN.

        Am citit cu atentie textul tãu, si e ok, e scris pe întelesul meu.

        Întrebarea ta e delicatã si cred cã esti singurul care poate trege linia între una si alta. Orice linie as trage eu, oricum as explica-o, va fi doar din experienta mea. Tu ai nevoie sã-ti faci experientele personale si sã decizi si sã actionezi prin prisma a ceea ce ai învãtat din ele. Asta pentru cã plec de la presupunerea cã vrei sã fii autentic. Nu poti fi autentic dacã nu alegi tu însuti. Stiu, confuzie mare in capetele noastre, cãci de cînd sîntem mici ni se spune cã trebuie sã învãtãm din cãrti si de la cei care stiu mai bine. De aceea notiunea de „adult matur complet” pe care am mentionat-o in primul meu comentariu.

        Dar.

        Legat de situatia cu partenera bolnavã, despre care te întrebi…. Am sã-ti propun un alt exercitiu. Imagineazã-te pe tine bolnav si indispus. Ce ai prefera ? O partenerã care e autenticã si care-ti spune „eu am chef sã mã duc cu X în seara asta” sau o partenerã care îsi calcã pe dorinte, pe implulsul momentului si rãmîne lîngã tine chiar dacã de fapt ar petrece seara cu cineva… disponibil ?

        Cu aceastã întrebare, oh, cît de banalã, într-un stil des folosit, pe site-uri care îti fac „profilul de dating” si chiar si în conversatii la o bere între prieteni, vin douã capcane.

        Capcana numãrul unu este cã nu existã rãspuns corect sau incorect. Poate rãspunsul tãu este „îmi doresc ca partenera sã-si doreascã autentic sã fie cu mine”. Sau poate cã îti spui „as prefera sã-mi spunã cã are o treabã urgentã si sã plece, dar eu nici sã nu stiu unde”… Sau poate cã îti spui „i-as spune chiar eu sã se ducã la întîlnire cu Y, cã doar n-o sã stea sã mã dãdãceascã”. Doar tu stii ce anume gîndesti în autenticitatea ta.

        Cea de-a doua capcanã este cã rãspunsul tãu azi nu garanteazã, în ziua în care ai sã te întîlnesti cu o situatie cît de cît similarã, dacã ai sã te întîlnesti vreodatã (se pare cã statistica demonstreazã cã 90% din temerile noastre nu se întîmplã niciodatã si cã 5% nu avem cum sã le influentãm), cã ai sã gîndesti si ai sã alegi sã faci ceea ce tocmai ai afirmat….

        Iar capcanele aste ti le-am întins eu. Le vezi mai usor. Dar ce faci cu capcanele pe care ti le întinzi tu însuti cînd îti pui astfel de întrebãri ?

        Cum simti ceea ce-ti spun ? La ce te face sã te gîndesti ?

        • Avatar

          Autenticitate spui, Bogdan… Păi să plecăm de la exemplul tău – eu sunt bolnav, partenera mea are de ales între o seară foarte fun și sexy cu celălalt partener al ei sau o seară în care să îngrijească un nesuferit bolnav. Ea, ea trebuie să fie autentică și să aleagă ce-și dorește cu adevărat – or când spui asta e ca și cum ar exista o ierarhie clară, foarte simplă a dorințelor și ar fi ușor de ales dorința dominantă. În realitate, dacă s-ar duce la întâlnire, s-ar simți vinovată că eu stau și sufăr. Dacă va sta lângă mine, va exista o doză de regret că pierde o seară fun. Orice ar alege însă – cel mai probabil să stea lângă mine – va fi categoric autentic, în sensul în care bănuiesc că folosiți voi cuvântul. Dacă alege să stea lângă mine, deși își dorește foarte mult să meargă la întâlnire, o face pentru că în tabloul general valorizează beneficiile pentru ea, pentru mine, pentru relația noastră a rămânerii în acel loc, decât seara categoric mult mai fun pe care ar fi petrecut-o.

          Și răspunzând cumva și la comentariul tău anterior prin care-mi răspundeai – cred că locul unde nu ne întâlnim e conceptul de „autenticitate”. Cred că e o metaforă specifică căreia fiecare îi dă ce sens îi convine – și, ca orice metaforă, e periculoasă când o muți în zona eticii, pentru că se vrea normativă fără a avea un sens clar. Nu cred că există un fel „autentic” de a reacționa al celuilalt și suntem naivi să credem că putem decide ce e autentic și ce nu e pentru noi, ca și cum există un „eu” adevărat, ascuns, pe care îl descoperim în cine știe ce proces de autodezvoltare. Eu sunt suma dorințelor mele de acum, majoritatea contradictorii, a gândurilor mele, acțiunile mele presupun negociere și compromis continuu. Ceea ce contează este respectul pentru ceilalți, să nu-i transform doar în instrumentele mele ci să-i percep ca actanți cu o agendă proprie legitimă. Și ne întâlnim undeva la mijloc și totul e negociere, feedback, adaptare etc…

          • Avatar

            George,
            Vãd cã tu ai o mare grijã pentru partenera ta si cã, natural, ai nevoie s-o exprimi în vorbe si în acte. Mi se pare super ok.
            Mie, nu-mi „pasã” ce alege partenera… Singurul lucru asupra cãruia am un dram de control si deci cãruia am intentia sã consacru din energia mea, este ceea ce simt eu la ceea ce face ea, si toate consecintele – ce aleg sã gindesc, sã spun, sã fac, etc. Nu am nici un control asupra procesului din capul partenerei mele nici mãcar în clipa in care procesul se deruleazã. Ce rost are sã mã gîndesc la ce si cum înainte ca o situatie ipoteticã sã se întîmple… Nu as sta într-o relatie in care partenera nu ar fi sincerã cu ea însãsi si cu mine (ca sã folosesc altceva decît cuvîntul autenticã), nu pentru cã ea e nesincerã, ci pt cã pe mine nu m-ar satisface. Nu sînt înteresat sã-i spun cã e mincinoasã pt cã nu are nici un efect – ar presupune în continuare cã starea mea de bine depinde de schimbarea ei…. Ce are efect este sã actionez eu, asta numesc sã-mi asum consecintele actelor mele.

            De altfel iti dau un exemplu trãit din relatia mea : Sînt la cinã cu L si la un moment dat îsi înfige furculita intr-o rosie din farfuria mea si o ia. Eu simt cã mi se urcã sîngele la cap exact în clipa aia si îi spun, cum mã pricep eu mai bine si mai blînd cã nu mi-a plãcut asta, si ce as fi preferat – trec peste detalii. Dar termin discutia cu „dar te rog sã stii cã în nici un caz nu vreau sã faci altfel decît simti sã faci, si ai încredere cã voi sti cum sã reactionez si data viitoare”. Asta înseamnã pt mine expresia autenticitãtii mele si respectul autenticitãtii ei. Uneori se lasã cu lacrimi (nu neapãrat pe tema rosiei din farfurie). Adicã sã stii cã ceea ce povestesc eu in scris si aseptic, e expresia unei experiente de viatã autentice… Cuvîntul ãsta revine…. Hi, hi, hi…

            Astea fiind spuse, nimic nu te obligã sã iei aminte, cu atît mai putin sã încerci sã faci ca mine. Pt a fi tu însuti e nevoie sã treci prin propriile experiente ca sã vezi ce a mers si ce nu pînã la un moment dat. S-ar putea sã fii obisnuit cu reguli si cu limite bine încadrate. Perfect dacã asta e ok pt tine si pt partenerii tãi.

            Eu unul, am fãcut experienta cãsãtoriei, si monogamiei, cu regulile lor. Si am fãcut experienta libertãtii absolute. Sînt mult mai linistit acum. Libertatea absolutã functioneazã cu sinceritate si blîndete, cu autenticitate si cu emotii puternice si creatoare, pinã acum încã niciodatã distrugãtoare. În jurul meu… cuplurile care nu pot spune asta toate functioneazã cu reguli care automat îi obligã sã-si „calce pe autenticitate” din cînd în cînd. Dificil pt mine sã nu vãd o relatie de „cauzã la efect”.

            De altfel, nu prea sînt interesat de astfel de scenarii ipotetice. Nu am nevoie sã stiu cum voi actiona în cutare si cutare situatie. Sînt suficient de inteligent si întelept azi ! Dapãi peste x unitãti de timp, în care voi face alte experiente care se vor acumula si care îmi vor schimba puncte de vedere, viteze de reactie, atitudini, cã vreau sã cã nu vreau de altfel… Cînd se va întîmpla am încrederea cã voi sti sã aleg ceea ce-i bine pt mine si sper si pt ceilalti implicati. Si am încrederere cã partenera/le/ii vor sti ce sã gîndeascã, ce sã spunã, ce sã facã. În asa fel încît sã ne acordãm cu totii pe aceeasi frecventa si ca ceea ce-i bun pentru mine sã fie bun pt toti si sã nu ne oprim înainte de a ajunge la asta. Dar nu în detrimentul autenticitãtii mele si sper cã nici al lor, dar asta depinde de ei. Na’, cã l-am folosit din nou.

            Cît despre cuvîntul „autenticitate”, e ok. Metaforã sã fie dacã zici tu. Pt mine nu e. I-as spune în alte cuvinte „libertatea cu care îmi exprim adevărul meu, gradul de libertate cu care-mi exprim sinceritatea”. Ceva de genul ãsta.

            George, spre sfîrsit spui : „Ceea ce contează este respectul pentru ceilalți”. Am senzatia cã identific o subtilã confuzie pe care poate as putea s-o clarific. Îmi confirmi dacã am vãzut bine. Sper sã functioneze idee mea :

            Eu pt a-mi arãta respectul fatã de o persoanã am nevoie sã fiu sincer fatã de ea, si sã fiu autentic, adicã sã fac ceea ce simt sã fac exact în clipa in care o simt. Altfel, as ascunde ceea ce sînt cu adevãrat în clipa respectivă”.
            Poate cã tu confunzi „îmi dau dreptul sã fiu sincer” cu „îmi dau dreptul sã-ti fac rãu”… Vezi dacã e asta. Dacã cumva e asta…. Vezi de unde vine….

            Succes. Si astept feed back ca sã ne acordãm frecventele !!! 🙂

        • Avatar

          Pai… ma gandesc la un etalon care ma „târcolește” de catva timp… o balanta la care pun pe un taler libertatea iar pe celalalt responsabilitatea. Fiecare dintre noi avem ambele atribute… sau valori…sau cum convenim sa le spunem, pe care ni le asumam liber. Noa, de aici pornind, aceasta balanta va arata o valoare inspre una dintre ele (dominanta) la extrema aratand doar libertate – cei nepasatori iar la cealalta extrema aratand spre cei care-si dedica viata altora (genul Maica Tereza). Valoarea la care se opreste acest indicator mie imi arata valoarea caracterului acelei persoane.
          Acuma, acest raport, daca il folosim in a aprecia natura relatiei pe care o avem cu o persoana – o persoana fata de care avem afectiune, altfel nu pot sa cred ca putem discuta de „relatie” – imi este clar ca vom aborda relatia dupa masura aratata de etalon si care e individualizata pentru fiecare dintre noi – mai cu libertate sau mai cu responsabilitate sau in masura egala cu ambele … daca acceptam universalitatea Clopotului lui Gauss 🙂 In concluzie, „capcana” de care vorbesti mai sus, nu o vad. Sau mai clar spus, orice situatie de cuplu aparuta in viata mea, urmeaza sa fie abordata potrivit valorii aratate de acest etalon mai sus imaginat si care face parte intima din eu-l meu.
          Eu, personal, am fost educat in sensul ca nici o extrema nu-i buna. Dar asta e o optiune personala.
          Revenind la poliamorie, ca de aici a plecat argumentatia noastra, evident ca aceasta notiune nu exista la momentul la care m-am definit ca personalitate, educatie si caracter. Ca atare, am fost nevoit sa-mi adaptez scala de valori la noile realitati din viata sociala pe care o avem iar asta nu s-a putut produce fara framantari interioare, framantari pe care pana acum nici nu am avut ocazia si nici dorinta sa le discut public. Insa fac pasi mici inspre a ma integra in grupuri sociale care au aceleasi vederi ca si mine in ceea ce priveste relatiile in cupluri. Daca are sens ce spun

          • Avatar

            MCCDUN,

            Cred cã mi-ar fi mult mai usor dacã am fi fatã în fatã la o discutie, în timp real. Mi-ar place sã pun uneori cîte o întrebare de clarificare. Sper sã n-o dau în barã prea tare.

            Mã bucur cã evoci frămîntãri interioare si cã faci pașii „mici” de care spui ! Avem nevoie de astfel de frãmîntãri care sã se traducă in nevoia imperioasă, vitală, de a face pași mici in direcții noi !!! Dacã ne dorim sã ameliorăm locul în care trãim, of course, dacã ne dorim o viată „frumoasă”.

            Eu unul nu cred cã mi-ar fi de folos sã dau o valoare „caracterului” cuiva pe o scară între „libertate si responsabilitate” (de altfel am rezerve cã s-ar putea). Felul în care se desfãsoarã relațiile mele nu necesită ceva de genul ãsta, nu în acest moment cel putin. Dar tu, cum evident te frãmîntã, da, go for it. Testeaz-o.

            Cred cã de fapt ai vãzut capcana. Dacã nu ai fi vãzut-o, zic eu, ai fi întrat în ea, si ai fi rãspuns la întrebare.

            Cît despre principiul mãsurãtorii etalonului la care te gîndesti, vin cu urmãtoarea opinie : cel care îsi acordã libertatea absolutã, are în acelasi timp responsabilitatea completã. Nu cred cã se poate altfel. Dacã vrei sã întrãm în detalii (vezi, aici dacã am fi fatã în fatã mi-ai spune da sau nu, iar eu as sti dacã sã continui sau nu), o sã încerc sã povestesc despre ce înseamnã responsabilitate pt mine. (Între paranteze – cred cã e un concept vag si prost înteles în general.) Un artificiu de semanticã poate separa cuvîntul în ‘respons’ si ‘abil’. Eu folosesc acest artificiu pt a determina de ce anume sînt responsabil în viata mea : dacã am posibilitatea sã intervin într-o situatie, dacã am „abilitatea sã rãspund”, am responsabilitate în situatia respectivã, altfel nu.
            Si cum a fi liber pt mine s-ar defini simplu prin faptul cã fac alegeri (si sînt autentic cînd alegerile rãspund nevoilor si dorintelor mele, nu a nevoilor si dorintelor presupuse ale celorlalti, iar ca sã nu fie „presupuse”, celãlalt trebuie sã-mi comunice, iar comunicarea este o actiune a lui, de care el este responsabil), automat sint responsabil 100% de actiunile pe care le-am ales. Nu existã cale de mijloc.

            Acum un contra exemplu, ca poate sã fie mai clar ce am spus : dacã la un moment dat as face ceva pentru cã „dacã as fi fãcut altfel ELLE (personaj fictiv) s-ar fi supãrat”, atunci dacã consecinta e pe gustul lui ELLE, toate bune, dar dacã nu, nu as fi mirat sã-i spun ceva de genul : „da’, dar tu m-ai lãsat sã cred cã te-ar fi supãrat dacã as fi fãcut altfel, e vina ta !”. Nu-mi spune cã nu stii despre ce vorbesc, cã nu ai întîlnit vreo situatie similarã, cã nu te cred. 🙂 Ei, în cazul ãsta, am fost liber sã aleg ce fac (ca oricînd), dar nu am fost autentic cãci am ales sã fac nu din ceea ce am simtit eu ci din ceea ceea ce am presupus cã va simti ELLE. Dacã sînt autentic, aceleasi posibilitãti coexistã : ori ELLE e multumitã ori nu e multumitã. Diferenta enormã e cã sînt singurul responsabil pt alegerea mea, iar eu sint împãcat cu ea. Procesul de buclã de control cu feed back intervine in ambele situatii, dar marea diferentã e cã nu am ce „picã” sã port altcuiva cã m-a indus în eroare… Cum se întîmplã atît de des…

            În opozitie, nu „prea” sînt responsabil de „fericirea celuilalt”. Sint responsabil de cum interactionez cu celãlalt, în sensul cã ceea ce aleg sã fac are consecinte (si) pt mine, deci, în functie de calitatea relatiei pe care mi-o doresc am interesul sã fac anumite alegeri, dar nu stiu sã fac alegeri si sã actionez în locul celuilalt. Deci nu sînt responsabil de fericirea lui.

            Ei ? Pt tine are sens ceea ce spun eu ?

  4. Avatar

    mă bucur că articolul meu a creat dialog pe un subiect așa delicat și relativ nou. înseamnă că e de interes și merită explorat în continuare. (îmi/ ne) recomand prudență și răbdare – sunt sigură că sunt multe de trăit și de înțeles, și mai multe. revin. 🙂

    • Avatar

      Și eu m-am bucurat să constat că fenomenul e abordat în Ro și cu alt tip de articole decât cele tabloid-senzaționaliste. Un oarecare interes clar există. Există și un mic grup poly în București, pe care încercăm să-l coagulăm într-o comunitate, există și o comunitate ceva mai mare în Cluj. Noi ne întâlnim la finalul fiecărei luni în București într-un soi de workshop pentru a discuta varii teme care ne preocupă și care se nasc în urma realităților cu care ne confruntăm în experiențele noastre non-monogame. Dacă vă interesează și pe voi, sunteți bine-veniți. O descriere a evenimentului o găsiți aici: http://www.kittyrea.com/event/poly-monthly-4-ianuarie/

Leave A Reply