Ideea numărul șase: Înșelarea implică trei fantasme

Pe tema infidelității, studiile de pe Psychinfo ( probabil cea mai importantă bază de date cu cercetări psihologice) sunt puține, uneori contradictorii. Aflăm ori că înșelarea e determinată de atașamentul anxios, ori că cei cu un tip de atașament evitant sunt mai dispuși să înșele, ori situațiile analizate sunt prea particulare și nu le putem generaliza (cum ar fi disponibilitatea în cadrul adolescenților de a săruta o terță persoană ș.a.).

Așa că apelăm pentru acest articol la informații din cabinetele de psihoterapie. Ca să ne exprimăm mai ușor, iată un minimum triunghi necesar pentru o înșelare: partener (cel care înșală), gelos (cel înșelat, presupunând că este sau va deveni gelos când află), rival (cel care intră în cuplu).

Acum să urmărim ce ne învață o terapeută de cuplu din München, Baumgart, într-o carte din 2006, apărută în 2008 și în românește (las la final referința, plus două melodii). Și să subliniem că Baumgart este o terapeută, nu un terapeut, așa cum editura Trei încă scrie pe copertă (vezi ideea nr. 1). Din cele 400 de pagini despre gelozie și înșelare, vreau să punctez o singură idee aici: pozițiile fantasmatice ale celor trei.

Rivalul (terțul) are cel mai des poziția următoare, crezând nestrămutat în această fantasmă: „Cei doi oricum au o relație disfuncțională, urâtă, sunt în pragul despărțirii. Partenerul este inflexibil, neînțelegător, violent, aberant. Nici nu știu cum de au stat până acum împreună.“ Toată această imagine catastrofică a relației de cuplu în care acceptă să se bage este construită fără nicio grijă față de realitate.

Dacă, spre exemplu, partenerul îi spune ceva de rău despre relația sa de cuplu, rivalul crede imediat și mai pune și de la el, fără să-i dea prin cap să verifice. O alternativă a fantasmei relației deja distruse este aceea a relației permisive. Noua dragoste îi spune că partenerul său nu are nicio problemă cu „înșelarea“, iar rivalul atât așteaptă să audă. Nu-i trece prin minte să verifice, să îi cunoască pe cei doi, se mulțumește să îl creadă pe cuvânt.

Partenerul (cel care înșală) este cuprins în general de o fantasmă euforică, dezvoltă aproape un delir de grandoare: are impresia că întinerește, își simte propria persoană mai frumoasă fizic și psihic, mai interesantă, mai neobișnuită, mai talentată, mai tolerantă față de persoana iubită, dar și față de toți ceilalți oameni.

Simte că își iubește partenerul/soțul/soția cu atât mai mult, că înșelarea chiar îi ajută cuplul, are aripi la picioare. Simte că înșelarea e doar o joacă, o ocazie, o nouă experiență, ea nu va răni pe nimeni, va trece rapid și neobservată, sau înșelarea este justificată printr-un sentiment al echității: la câte am suferit până acum, am și eu dreptul să mă distrez, sigur el/ea m-a înșelat la un moment dat, în sfârșit nu mai sunt sufocat, merit și eu măcar atât, femeile/bărbații oricum primesc mai mult de la viață (asta în cuplurile heterosexuale), nu trăiești decât o dată, măcar acum mă simt și eu puțin ascultat, înțeles, mângâiat etc.

Gelosul (cel înșelat) se confruntă cel mai des cu o fantasmă în care se devalorizează: se vede mai urât, mai puțin inteligent, mai neinteresant, mai lipsit de farmec. În schimb, sub aspect moral, fantasmează că este exagerat de virtuos. Îi demonizează pe ceilalți doi, nu își poate imagina că partenera și rivalul sunt în general oameni cumsecade, se simte blocat în activitățile de zi cu zi, trebuie ca lumea să arate așa cum vrea el să arate, vede că nu poate obliga lumea să fie așa, nu o înțelege, ajunge deseori până la a nu mai putea face aproape nimic din ceea ce putea face cu partenerul: cumpărături, vizionare de filme, implicare în conversații etc. Deseori e cel mai vorbăreț, se crede dator să înștiințeze pe toată lumea de suferința lui și mai ales de „îndreptățirea“ suferinței lui.

 sursa foto flickr.com/poză de Javiera Y.

În realitate, rivalul se bagă de multe ori unde nu-i fierbe oala, partenerul poate fi un om de treabă, înșelarea nu determină neapărat o dezvoltare personală, gelosul poate scoate din sărite pe toată lumea cu nevoia lui de atenție, rivalul poate să iubească cu adevărat.

Pentru început, doar să conștientizăm aceste trei fantasme ca fantasme. Mai jos sunt două melodii în care gelosul încearcă să îl convingă pe partener de nocivitatea rivalului. Prezintă excelent fantasma gelosului și latura sa manipulatoare, într-una e bărbat, în cealaltă e femeie. Ce e și mai interesant, e că intuiește fantasma rivalului și a partenerului, dar nu își remarcă propria fantasmă. El crede că, odată ce ei fantasmează (ceea ce probabil e adevărat), atunci el e în contact cu realitatea. Dar, ce să vezi, el e sigur pe câmpii. Și Mina și Frankie Vali.

Trăiască melodiile care descos înșelarea!

Hildegard Baumgart (2008), Forme ale geloziei, editura Trei
Mina – Non credere
Frankie Valli & The Four Seasons – The Night

Andrei Petre
Andrei Petre

Psiholog

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

 

URMAREȘTE-NE

Aboneaza-te la newsletter-ul nostru.