PLAYBOY și cum am realizat că sunt o femeie liberă

A murit Hugh Hefner, patronul marelui imperiu Playboy. Fie-i țărâna ușoară zic, dar articolul ăsta nu e un omagiu adus lui… cum știți și voi că se practică: moare cineva și apoi toată lumea e brusc fascinată de viața ăluia, tot feed-ul este plin de poze, video-uri, suferință și extaz în legătură cu unul la care nu ne-am mai gândit de cel puțin trei ani, cu indulgență!

Ce mi-a atras mie atenția, totuși, și m-a făcut să și scriu acest articol fulger și să-l trimit la redacția Sexpectation, este amintirea bruscă a unei scene din adolescență, care a imprimat Playboy pentru totdeauna drept simbol al sexualității mele ca femeie liberă.
Revista Playboy este un fenomen controversat al secolului trecut. A apărut în Chicago în 1953, într-o societate destul de conservatoare și pe prima copertă a revistei a apărut Marilyn Monroe îmbrăcată sumar. Tot în același prim număr al revistei o puteai vedea pe faimoasa actriță în toată splendoarea goliciunii ei. O femeie goală și nu chiar orice femeie: actrița care a devenit ulterior sex-simbolul tuturor generațiilor următoare. Un șoc în epocă!

Un șoc și pentru o puștoaică din București, cândva în anul 2000 în fața unui chioșc de ziare de la Piața Domenii. Aveam în buzunar câteva zeci de mii de lei, bani dați de bunica. Eram într-o perioadă ciudată, în care de ceva timp mă jucam cu senzațiile interesante pe care le simțeam în mine, care porneau de sus din obraji și coborau în jos spre chiloței.

Era parcă toamnă, nu-mi amintesc bine, dar știu că am văzut-o pe Loredana pe coperta unei reviste. Se numea PLAYBOY. Era bronzată, aproape goală și emana ceva erotic, pe care nu mi-l puteam explica. Cu litere mari scria: LOREDANA SUPERNATURALĂ. Mi-am dorit instantaneu să-mi cumpăr revista, să văd ce conține, dar mi-era rușine. Ce-o să zică doamna de la chioșc?

Am stat câteva minute bune să-mi imaginez scenarii în care revista va fi a mea, dar nimic nu era potrivit. Am și plecat resemnată că nu voi avea niciodată acces la ea, am ajuns acasă, m-am băgat în camera mea, dar ceva nu-mi dădea pace: trebuia s-o am. Aveam și bani și gata, mă duc s-o cumpăr fie ce-o fi. Dar o voi cumpăra de la Victoriei, cât mai departe de casă și de persoane cunoscute din cartier. Zis și făcut.

Aveam emoții cât casa când m-a pironit privirea iscoditoare a vânzătoarei. Aproape că am intrat în pământ de rușine, dar n-am dat înapoi. În 30 de secunde fugeam cu revista spre parcul Kiseleff, emoționată cum parcă n-am mai fost niciodată!

Cum era supernaturală Loredana? A fost o descoperire epocală. Era o femeie frumoasă, celebră, elegantă, căreia nu-i era teamă să apară goală în fața lumii. În mintea mea adolescentină era un amestec de entuziasm, teamă, fericire și jenă. Nu știam cum, dar știam că am înțeles ceva esențial despre lume, cu revista aia în brațe: femeile decente nu devin indecente dacă se dezbracă. Ele au putere de decizie asupra propriului lor corp. Ele nu devin curve dacă se dezgolesc într-o revistă, într-un film sau într-un spectacol.

Femeile au autonomie asupra propriului trup. Trupul femeii este frumos și supernatural! „Așa vreau să fiu și eu!”, mi-a fost imediat foarte clar, și acum, în toamna lui 2017 pot spune că mi-a fost un exemplu în viață. N-am ajuns pe coperta niciunei reviste, dar mă simt stăpână pe propriul corp și pe propria sexualitate și sunt mândră de asta!

Poate sunt mai multe de spus despre fenomenul global al revistei Playboy, pro și contra unei viziuni emancipatoare a femeii. Unii pretind că femeia în Playboy a fost încă de la început un obiect de consum destinat bărbaților și plăcerii acestora, promotor al mass-mediei hiper-exualizate și al pornografiei misogine de astăzi.

Alții invocă stereotipul femeii blonde cu silicoane, pe care publicația l-a promovat vreme de peste șase decenii, ca fiind o portretizare greșită a femeii. Aspecte care merită atenție, sunt sigură. Dar eu cred că mai este un aspect, pe care l-am înțeles din anul 2000: revista Playboy a deschis o discuție despre corpul femeii, despre sexualitate și senzualitate.

A adus în lumina refrectoarelor (ad literam) subiecte tabuizate, evitate la nivel de societate, mai ales în societatea încă destul de închisă a României începutului de mileniu III. Și asta mie personal mi-a deschis mintea și cred că mi-a schimbat viața în bine. Lucru mare!

 

 

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

 

URMAREȘTE-NE

Aboneaza-te la newsletter-ul nostru.