Ideea numărul unu: Nici astăzi sexologele nu sunt luate în serios

Google+ Pinterest LinkedIn Tumblr +

Atunci când vine vorba de femei care au autoritate în domeniul studiului sexualității, avem probleme încă de la nivelul cuvintelor prin care să le numim. Cum numim o femeie care se ocupă cu sexologia? Ei bine, sexologă.

Chiar așa, nici sexolog, nici sexoloagă, nici domană sexolog, nici domnișoară sexolog. Știu că există un mit conform căruia profesiile ar fi defective de feminin. Cei credincioși mitului cred cu tărie că sexolog nu are formă de feminin și puși în fața unei femei care lucrează în câmpul sexologiei, o numesc “doamnă sexolog”. Această credință există inclusiv printre sexologe. Unele se supără dacă nu sunt numite cu forma de masculin.

DEX și DOOM ne spun că sexolog are formă de feminin, anume cea de sexologă. Și în paranteză menționează, ambele, că este rară (ceea ce, din păcate, nu doar descrie o realitate, ci ne și induce ideea de a o folosi rar…totuși, noi să opunem rezistență acestei tendințe). Ambele dicționare afirmă drept unică formă corectă: sexologă. Cu pluralul sexologe.

Firește, ceea ce ne interesează nu este atât forma cuvântului, ci să anulăm presupunerea că sexologia ar fi un domeniu al bărbaților și să deschidem interesul lecturilor din sexologie și către studiile sexologelor (care sunt destule și foarte bune).

De atâtea ori cineva spune sexolog când se referă de fapt la o sexologă. Iar cel care ascultă sau citește presupune că dacă e sexolog e bărbat. Și tot așa. Efectul invers de la Nichita Stănescu despre care credeam toți că e femeie, dar generalizat și cu implicații mai rele. În ceea ce privește strict forma de adresare, clienții și sexologele lor nu au decât să o stabilească împreună.

Din anii 1970 până în prezent s-au scris destul de multe istorii ale sexualiății. Kristen Leng, o psihologă, ne spune și în ce fel sunt femeile prezente (mai degrabă absente) în istoriile sexualității. Așadar, despre statutul sexologelor (să pronunțăm, scriem cât mai des cuvântul) chiar în lucrările de specialitate.

Se pare că, în general, când se studiază sexualitatea, sunt invocați autorii fondatori ai sexologiei și nu sunt invocate autoarele, nici măcar cele influente și prolifice din câmpul sexologiei. Așadar, în ciuda nenumăratelor sexologe (avem, din fericire, studiile lor în biblioteci și câte o psihologă cum e Leng care le mai și analizează), atât cele influente, cât și cele neinfluente, atât cele prolifice, cât și cele care au scris puțin, atât nemțoaicele, cât și englezoaicele (Germania și Anglia sunt țările în care s-a construit prima dată sexologia ca știință la finalul sexolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea) lipsesc cu desăvârșire.

Care este problema? Tocmai faptul că un criteriu de gen funcționează în continuare în selecția autorilor în sexologie. Așa că noi, prin acest articol de popularizare, sau Leng prin articolul ei științific, dăm mingii de ping pong efectul compensator: preluăm criteriul de gen și arătăm că din cauza lui se ratează o întreagă bibliografie. Iar mingea asta nu mai poate fi pusă pe masă.

Istoriile sexualității s-au obișnuit să le ignore pe femei sau să le prezinte ca fiind niște simple victime ale bărbaților (ceea ce uneori au și fost). Dar femeile nu au fost mereu, nu sunt mereu și nici nu vor fi mereu doar victime. Ci au multe alte statute. Istoricii vorbesc puțin sau deloc despre statutul de om de știință al femeilor, deși este un statut în care, cel puțin de la nașterea sexologiei, femeile performează constant și competent.

Voi da numai trei exemple din cultura de limbă germană, de la începuturile sexologiei. Johanna Elberskirchen și lesbianismul ei (pentru prima dată homosexualitatea nu mai e privită ca fiind doar o sexualitate inversată. Și de aici, homosexualitatea nu mai e patologică, nu mai e o degenerare, nu mai e rușinoasă), activismul pentru dreptul de vot al femeilor sau pentru demontarea prejudecăților masculine care afectau studiul neurologiei și al biologiei.

Mathilde Vaerting se înscrie, odată cu mutarea în Berlin, în organizațiile radicale feministe, educaționale sau de sexologie. Inegalitatea sexuală ca factor decisiv pentru construirea ideii de feminin/masculin. Diferențele anatomice bărbat/femeie ca derivate ale diviziunii muncii. Gândire științifică de o claritate uimitoare.

Sophie Lazarsfeld, autodidactă, prietenă cu Alfred Adler, terapeută adleriană, folosește abundent cazurile proprii și psihologia adleriană pentru explicarea sexualității feminine și demitizarea prejudecăților masculine despre femeie. Sentimentul de inferioritate (și de frică) al bărbaților pornit din anatomia lor sexuală inferioară (dependența față de erecție). Sexualitatea individuală variabilă. Dorințele sexuale feminine în timpul menstruației.

Acestea fiind zise, trăiască sexologele !

 

                Brecher(1969), Robinson(1976), Grosskurth(1980), Birken(1988), Foucault(1990), Bullough(1994), Bland și Doan(1998), Sigusch(2008), Brennan și Hegarty(2009), Mancini(2010), McEwen(2012), Schaffner(2012). Foucault își scrie volumele în anii 70, 80. Eroarea aparține lui Leng

               câteva titluri „Feminism and Science“ (1903) „The Love of the Third Sex“(1904)

               câteva titluri „Truth and Misconception in Sexual Psychology“(1923) „Female Character in the Men’s State and Male Characters in the Female’s State “(1921)

               câteva titluri „Woman’s Experience of the Male“(1931) „Sexual Education“(1931)

Share.

About Author

Avatar

Psiholog

Leave A Reply