La umbra unei vieți non-monogame

Google+ Pinterest LinkedIn Tumblr +

Vă voi vorbi în continuare despre viața mea și părțile ei mai puțin luminoase. Pentru unii ar putea părea ciudată, un mod de a sfida ordinea lumii, pentru alții e de-a dreptul inacceptabilă. Mai sunt câțiva, puțini ce-i drept, care mă înțeleg, sau măcar se străduiesc.

Da, ați ghicit, este vorba despre faptul că nu sunt monogamă. Cei care au citit și articolele mele mai vechi știu ce zic. Cei care sunteți la prima lectură, penumbra s-a hotărât la un moment dat să fie poliamoroasă. Dar ce presupune asta? Care sunt zonele mai tenebroase ale unei astfel de alegeri?

Astăzi pun pe hârtie (evident, cea virtuală) cu ce m-am ales din ultimele mele experiențe. Fac un exercițiu de sinceritate și introspecție. Ce-am înțeles, cu ce m-am confruntat, care sunt potrivirile, dar mai ales nepotrivirile din ultima perioadă. Așa că umbră, ține-te bine că vin peste tine!

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am înțeles practicând non-monogamia (adaug aici ca notă că termenul nu-l folosesc în legătură cu instituția căsătoriei, ci doar ca posibilitatea de a avea mai multe relații în același timp) este idealismul, care te ridică puțin deasupra lucrurilor, deasupra realității imediate.

Lucru foarte valabil și în cazul monogamiei. Sau mai precis, în special în cazul monogamiei! Ne punem speranța în ființa de lângă noi, ne închipuim că ne va salva, că vom exista în sfârșit, că dragostea ei ne va da o formă acceptabilă. Amăgiri.

Prima iluzie cu care m-am confruntat, – păstrând viu, fără să-mi dau seama, tiparul mono- și așteptările lui nerealiste – este că toată lumea va fi fericită: eu voi fi fericită, partenerii mei vor fi fericiți, partenerele și partenerii partenerilor mei vor fi, la rândul lor, fericite și fericiți. Ei bine, nu. Fără legătură cu mono- sau poli-, căutarea și găsirea fericirii nu ține de orientarea sexuală sau de practicile sexuale. Dragostea nu ne salvează de noi înșine.

 sursa foto flickr.com/poză de Christian Gonzales

Înainte de a căuta împlinire în ceilalți, e timpul să căutăm susținerea interioară, care se sprijină, la rândul ei, pe solidaritate socială, prietenie și respect reciproc. Altfel, mecanismul se duce pe râpă foarte rapid.

Alt lucru extrem de important este că non-monogamia te pune în fața propriilor demoni.

Și, pe cât de valoros mi se pare pentru dezvoltarea personală, pe atât de dificil este să începi un astfel de proces într-o lume impregnată până la refuz de morala și ideologia creștină și capitalistă.

Vreau eliberare sexuală, vreau respect, vreau consensualitate. Vreau descreștinarea moralei sexuale, care ne umple de vinovăție.

”Monoteismul, sub domnia căruia continuăm să trăim, deși e tot mai plin de fisuri, de spărturi, de moloz, a construit un corp creștin în care încă locuim fără ca măcar să ne dăm seama: impregnarea, timp de douăzeci de veacuri, cu ideologia unui creștinism care detestă femeia, dorința, plăcerea, carnea, trupul, senzualitatea, voluptatea, generează un nihilism al cărnii ce rămâne dogma epocii noastre în materie de sexualitate” (Michel Onfray, Prigoana plăcerilor, Humanitas, București, 2012, p. 21).

Cartea din care tocmai am citat își propune să urmărească modul în care a fagocitat religia creștină corpul, senzualitatea și sexualitatea, cum două mii de ani de creștinism au fabricat conștient și inconștient un corp deplorabil și o sexualitate dezastruoasă.

Mă uit în jur, mă uit în mine însămi și sunt din ce în ce mai convinsă că este nevoie urgentă de edificarea unei altfel de erotici, una mai solară, mai deschisă, mai incluzivă. Însă fără înfruntarea părții tenebroase, fără să deconstruim ceea ce societatea a construit pentru noi, fără să înțelegem mecanismele interioare prin care facem tot ceea ce facem și gândim tot ceea ce gândim, e imposibil să edificăm altceva. Și pentru asta e nevoie să ne unim forțele, să ne solidarizăm, să ne susținem unii pe alții. E dificil. E o provocare. O simt și o trăiesc și sper că îi voi face față.

Un semn al idealismului meu personal este și lipsa pragmatismului cu care am pornit pe calea poliamoriei. Să nu mă înțelegeți greșit, nu-mi pare rău. Fiind un mod de viață atât de nou, n-aveam cum să aflu altfel care sunt aspectele sale pragmatice. Dar trebuie să recunosc că e greu.

Libertatea de a acționa merge mână în mână cu etica unei astfel de construcții și urmărirea căii de mijloc este uneori aproape imposibilă. Mă refer aici la poliamorie versus non-monogamie. Poliamoria presupune, după părerea mea, disponibilitatea ca tu și partenerul sau partenera ta să vă oferiți libertatea de a vă putea îndrăgosti și de alte persoane și de a avea eventual, o relație de iubire paralelă, autonomă, fiind deja în cadrul unei alte relații.

Etic vorbind (și idealist, aș adăuga) mi se pare cea mai dezirabilă cale. Pragmatic vorbind, realizez mai multe limite, pe care nu cred că mai este cazul să mi le impun. Sunt opresive și mă vulnerabilizează. Aleg de acum încolo să-mi definesc experiența prin termenul de non-monogamie etică, care e mai facil, mai lax, mai disponibil, înglobează limitele și nu le judecă atât de drastic.

Prima limită o impune indisponibilitatea celorlalți de a se îndrăgosti de o persoană aflată deja într-o relație. M-am simțit respinsă de mult mai multe ori decât în tot restul vieții mele monogame. Și respingerea a venit mereu pe nepregătite și cu sânge rece.

M-am simțit transformată în obiect și neluată în serios – și de aici am tras câteva concluzii. Să încerci să dezvolți o relație poli- nu merge cu persoane monogame . Se termină destul de repede și e dezarmant.

Bărbații monogami (nu neapărat în opoziție cu femeile, ci doar din perspectiva experienței mele hetero-) sunt indisponibili pentru astfel de aranjamente și predispuși unor emoțiil ca posesivitate, gelozie, lipsă de respect pentru alegerile alternative ale unei femei (în acest caz, eu însămi).

Practic, cine nu alege să se gândească alternativ la dragoste și îndrăgostire și merge tot pe stilul clasic al lui falling in love (a cădea/ a se prăbuși în dragoste) (în opoziție cu choosing to love – a alege să te îndrăgostești: – vezi o discuție mai largă pe acest subiect în cartea lui Bell Hooks, All about love, : New visions, Harper, Londra, 2000, cap. X: Romance: Sweet Love) nu-și poate imagina cum poți iubi mai mult de o persoană în același timp. Iar dacă nici măcar în imaginație nu poate exista scenariul acesta, vă dați seama în ce măsură poate exista el în realitate…

A doua limită, legată inextricabil de prima, este capacitatea noastră limitată de a ne ”împărți”. Modelul monogam ne cere poruncitor să fim 100% disponibili emoțional unei singure persoane, să ne crucificăm pe altarul relației. Realitatea este că modelul acesta produce multă frustrare, multă presiune și multă dramă.

Celuilalt îi e adeseori imposibil să satisfacă cerințele emoționale ale partenerului sau partenerei și de aici multă nefericire. Din păcate, intrăm cu modelul ăsta și în relațiile poli-, și deși sunt ceva mai conștientă de mine și de lume, m-am surprins de mai multe ori îmbrățișându-l.

Îi contrazic pe cei care cred că așa ne naștem și că ”apucăturile” noastre relaționale sunt inerente ființei umane. Eu cred, așa cum ziceam anterior, că suntem produsul cultural al unei societăți în care prea mult timp s-au omis adevăratele valori, cele ale respectului, afecțiunii, comunității, înțelegerii, și s-au potențat cele ale posesivității, proprietății, individualității și separației.

Ce pot să spun acum este că înțelegerea noastră este un proces, iar procesul necesită timp. Din acest motiv cred că prefer de acum încolo să spun că sunt mai degrabă non-monogamă decât poliamoroasă. Sunt disponibilă emoțional, dar nu cu orice preț. Când m-am îndrăgostit de soțul meu am făcut-o natural și a fost clar că el își dorește să mă iubească necondiționat, respectuos.

Să ne deschidem sufletul mi se pare un imperativ atât personal, cât și politic, iar experiența de până acum îmi spune că nu trebuie să fac asta cu orice preț. O voi face doar în condițiile în care toți cei și cele implicate sunt dispuși să-și ia împreună cu mine și cu partenerul meu responsabilitatea emoțională – și nu numai. Altfel, îmi ofer doar libertate sexuală, fără alte implicații. Să nu spuneți că nu v-am zis! 🙂

O altă limitare este tocmai absența modelului non-monogam în cadrul societății în care trăiesc. Sunt câteva persoane declarate poli-, există și grupul poli- – de care v-am povestit într-un articol mai vechi – care organizează întâlniri și propune articole interesante spre dezbatere –, dar șansele să găsesc o persoană care să-mi satisfacă așteptările (erotice, estetice, intelectuale etc.) sunt direct proporționale cu numărul restrâns al membrilor acestei comunități.

Pe scurt, șansele să găsesc o persoană non-monogamă care să-mi placă sunt destul de mici și recunosc că este frustrant. Evident, nu pot să nu observ că la nivel mondial relațiile etice non-monogame au devenit din ce în ce mai frecvente, iar viitorul, spre deosebire de prezent, nu arată nici la noi așa rău.

Acum pe final, cred că este benefic un disclaimer, care poate ar răspunde la o întrebare bazată pe o curiozitate firească: de ce mă supun unei astfel de vieți? De ce fac alegerea asta în continuare, dacă pare atât de greu?

În primul rând o fac pentru că în ciuda idealurilor de amor impuse cu forța de poveștile Disney și al întregului imaginar al fericirii în doi, realitatea ne transmite un mesaj foarte clar: după un timp, majoritatea relațiilor de dragoste se transformă.

Perioada extatică de îndrăgostire lasă loc zonei mai așezate, mai stabile a iubirii mature. Dar flirtul și distracția inițială ni le dorim în continuare.

Și în punctul ăsta există trei variante: 1. să ne reprimăm sentimentele, cu costul de a deveni frigizi și apatici; 2. să o facem pe la spatele persoanei iubite, cu riscul ca aceasta să afle, și cu încărcătura morală a înșelării, și 3. să ne consolidăm încrederea în noi și în relația noastră, oferindu-ne libertatea de a ne exprima sexualitatea și afecțiunea pentru ceilalți; să ne ajutăm să trecem prin noile experiențe atunci când inevitabil ne împiedicăm de vechile modele de relaționare.

Și de ce nu mi se pare o idee bună să ne folosim de alte persoane doar pentru sex și satisfacerea unor nevoi strict trupești? Nu că asta ar fi o problemă dacă se stabilește astfel de comun acord, dar să pornești orice relaționare de la premisa aceasta, mi se pare constrângător și ne-etic, poziție care îl vulnerabilizează și îl obiectivează direct pe cel sau pe cea cu care relaționezi.

Apoi, mi se mai pare că nucleul cuplului de doi, așa cum e glorificat în zilele noastre, își arată limitele în permanență, inerția ne îndeamnă să nu fim atenți la ele. Trăim cu speranța care provoacă nevroze și tot felul de drame, că un făt-frumos o va salva pe albă-ca-zăpada din noi, că zâmbetele imaculate ale cuplurilor din reclame vor rămâne într-o zi lipite pe fețele noastre îndrăgostite.

E o iluzie atât de mare, încât merită să facem tot ce putem pentru a ne elibera de ea și a ne simți cu adevărat liberi în propria existență.

Nu exclusivitatea este cea care ține doi oameni uniți, ci cel mai frumos sentiment, cel al iubirii, pline de respect, grijă, încredere și cunoaștere reciprocă. Nu controlul obsesiv al celuilalt oferă relaxare. Nu teama că la orice colț există un pericol ne va da senzația că suntem într-o relație autentică. Din punctul meu de vedere e timpul să ne uităm cu sinceritate la noi și la ceilalți, iar asta va fi, în mod garantat, un moment de grație în istoria noastră personală – și poate chiar mai mult de atât.

Share.

About Author

penumbra

2 comentarii

  1. Avatar

    Pe lângă majoritatea ideilor care m-au făcut practic să exclam: „da, da, așa e!” pentru că descriu o experiență cu care mă identific în mare parte, mărturisesc că a fost și o formulare care m-a intrigat. Penumbra vorbește de dificultatea unui proces de dezvoltare personală care să implice monogamia într-o lume impregnată de valori creștine și capitaliste. (Din păcate nu pot copia citatul pe mobil). Dacă în privința creștinismului înțeleg de unde provine conflictul, mi-ar plăcea să aflu de la Penumbra opinia ei în privința conflictului dintre non-monogamia etică și capitalism. Și, prin extensie, dacă putem vorbi de o ideologie în care non-monogamia se încadrează mai bine decât alta? E non-monogamia ideologică? Întreb pentru că, liberal fiind, în sensul clasic, pe filiera inidividualismului lui Stuart Mill, nu văd un conflict nici între valorile mele liberale și non-monogamia etică pe care încerc să o practic.

  2. Avatar

    Foarte interesanta perspectiva. M-am tot lovit si eu in ultimii ani de ea.

    Ultimele paragrafe m-au dus instant cu gandul la cartea How to be married de Jo Piazza. Ofera o alta perspectiva la viata de cuplu (nu neaparat cuplu casatorit). Am invatat foarte multe lucruri despre cum sa-ti mentii viata de cuplu, monogama fiind si m-am gandit ca ti s-ar putea parea interesanta.

    Un scurt citat din carte: ”No one wants to be cheated on. No one wants to see their man with another woman… You behave like his mistress and it is less likely to happen.”

    http://www.penguinrandomhouse.com/books/539468/how-to-be-married-by-jo-piazza/9780451495556/

Leave A Reply