Discoteca Herăstrău

Google+ Pinterest LinkedIn Tumblr +

Acest loc pare acum rupt dintr-o cu totul altă existenţă a Bucureştiului, deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a trecut atât de multă vreme de la fiinţarea lui. Cam 17 ani de când locul era în gloria lui desăvârşită. Şi ce mai glorie, ce mai glorie! Când am fost prima oară acolo, uşor prea timid, puţin prea tânăr, deja mirajul istoriilor care începuseră să circule dădeau discotecii un iz aproape de legendă.

Fosta Discotecă Herăstrău, în prezent Restaurant Herăstrău 

Dar ce era Discoteca Herăstrău? Era un restaurant în inima parcului Herăstrău cu mese aşezate pe două niveluri de jur împrejur şi cu un ring de dans în centru. Şi atunci ce era atât de special acolo?

Special era că în fiecare seară erau acolo între cincisprezece şi douăzeci de frumoase, atât de frumoase de rămâneai înmărmurit, îmbrăcate în diverse rochii şi mai mini şi mai mulate, pe tocuri de măcar 12, aranjate şi coafate, care vorbeau câte trei limbi străine. Atât de tinere încât nu sărea poate niciuna de 22 de ani şi care se perindau rând pe rând de la o masă la alta, mese dotate întotdeauna cu măcar două scaune în plus, oricâte persoane ar fi şezut la vreuna din mese.

Adică te aşezai la masă, comandai de mâncat şi de băut din meniu, o mâncare dealtfel rezonabil de bună, poate top pentru acele vremuri (să ne înţelegem, restaurantele cu pretenţii de bucătării rafinate abia, abia începeau să apară în Bucureşti, din acea eră cred nemaiexistând astăzi decât pubul White Horse şi libanezul Piccolo Mondo) şi pe câte un scaun liber venea şi se aşeza zâmbitoare câte o astfel de gingaşă făptură.

Bea un pahar de vin sau de şampanie, însă consumaţia fetei nu reprezenta niciodată o sumă excesivă sau împovărătoare notei de plată pe care ai fi plătit-o oricum în mod normal. Şi te întreba de unde vii, ce vânt de aduce în Bucureşti, cu ce ocupi, cum mai merg afacerile, cum te simţi, fără să fie prea intruzivă, fără să fie prea insistentă, ori prea curioasă privind viaţa personală.

Cât stătea la masă? Doar atât cât discuţia era interesantă, atât cât simţea că ai un interes real să petreci timp alături de ea. Apoi se ridica discret, îşi lua rămas bun şi îţi ura o şedere plăcută după care se aşeza la următoarea masă. Dacă erau mai mulţi bărbaţi la o masă, fetele veneau deseori câte două, astfel încât spiritul povestirilor să nu molcomească nicio clipă pentru niciunul dintre meseni.

Bun şi care era schepsisul? Păi schepsisul era că puteai alege în orice moment al serii să ceri nota pe mâncare, să te ridici de la masă şi să o fuţi pe oricare dintre acele fete. Preţul era clar, fix şi cunoscut prea bine dinainte de toată lumea – 100 de dolari. Nu existau neclarităţi, negocieri neplăcute şi nu aveau loc discuţii penibile. Doar în anul 2002 când a apărut EURO în circulaţie a existat o migraţie firească către suma de 100 de euro.

Când în urma discuţiei ţi se părea că ai vreo afinitate cu fată, o chimie bună sau pur şi simplu reuşeai să priveşti suficient de îndeaproape în decolteul domnişoarei, încât să să ştii că acela era cel de care aveai nevoie, îi făceai un semn din privire şi îi spuneai: gata, hai să mergem!

Cum făceai să nu cumva să o ratezi pe aleasa pulii tale din seara respectivă? Şi asta era asigurat cu transparenţă şi profesionalism. Pe la ora 22:30 (în weekend poate mai târziu) toate fetele aflate acolo se aliniau (la propriu într-o linie dreapta) într-un dans îţi care permitea să le vezi pe toate laolaltă una lângă alta, să le compari, să le admiri, să le venerezi în linişte şi să te hotărăşti care e cea care îţi place.

Când a apărut P.I.M.P. de 50 Cent şi Snoop prin 2003, acea melodie (dată brusc puţin mai tare) era semnalul. Se ridicau de pe la mese, de oriunde ar fi fost şi făceau un dans discret (dar în acelaşi timp suficient de lasciv), în care pe o coregrafie elementar de simplă se roteau astfel încât de oriunde erai aşezat să le poţi studia şi din faţă şi din spate şi profil şi din semiprofil.

Erau şi blonde şi roşcate şi brunete şi mignone şi fete trase prin inel şi fete mai voluptoase şi mai pisicuţe şi mai tigroaice şi mai fotomodele cu craci interminabili şi, credeţi-mă pe cuvânt. Dintre cele cincisprezece, douăzeci de fete, era imposibil să nu te simiţi atras sincer, onest, organic şi visceral de măcar trei, patru dintre ele.

Cine frecventa acest loc? Ei bine, 100 de EURO erau o avere în acele vremuri. Salarii de două – trei sute de dolari sau euro erau salarii foarte bune. Cine câștiga peste cinci sute pe lună, în acele timpuri era un răsfăţat al Bucureştiului. Astfel încât, majoritatea celor de-acolo erau străini – fie expaţi care aleseră să lucreze în România pe posturi cheie şi pe salarii vestice, fie antreprenori stabiliţi pe-aici sau în tranzit, fie străini în scurte călătorii de afaceri, cei care trăgeau îndeobşte la Hilton, Mariott sau pe atunci Sofitel.

Locul avea o reputaţie atât de bună, încât mulţi străini de pe când aterizau pe Otopeni, întrebau primul taximetrist dacă ştie unde este locul acela “Discoteq Hestralu, or something… do you know? do you know where it is? Can you pick me up from the hotel and take me there tonight at ten?”

Erau şi câţiva români privilegiaţi, manageri la multinaţionale, deputaţi, senatori, funcţionari publici şi judecători care aveau bani din şpăgi şi câţiva interlopiști. Majoritatea însă a celor ce venau acolo de fapt erau străinii care pur şi simplu aveau altă ordine de valori pentru suta de euro. O cunosc şi o manevrează tot mult mai mulţi români în ziua de astăzi. Italieni, israelieni, austrieci, englezi, turci, americani.

Cum era posibil să fie acolo managerii de top ale unor firme respectabile fără să se compromită? Nu exista Facebook, nu existau telefoane care făceau poze, de fapt erau încă extrem de rare aparate foto digitale şi nu existau nici măcar revistele Click, Ok, Spy, Can Can. Şi oricum, discreţia încă nu era un cocept social în România.

Cum era atmosfera? Păi atmosfera era pur şi simplu fantastică. De fapt nu am văzut aşa o voie bună generalizată niciodată. Regulile privind fetele erau clare, nu existau capcane, mâncarea era mâncare, băutura curgea de minune, lumea era exuberantă, înfrăţită, erau suficiente fete întotdeauna pentru toată lumea încât să nu trebuiască să te cerţi pe ele, se vorbea în permanență în şase – şapte limbi – da! Era cel mai cosmopolit loc de care cred că a avut parte vreodată acest oraş parcă permanent vitregit de cosmopolitism.

Fetele vorbeau toate engleză şi italiană aproape perfect şi poate încă una, două limbi străine. Şi făceau faţă oricărei discuţii cu elite ale societăţii despre frumuseţile ţării, atracţii turistice, despre ce gust are sperma, despre cum se înfiinţează un SRL (şi cam cât durează la Registrul Comerţului), despre modă sau parfumuri.

De fapt, era atât de plăcută atmosfera, încât mulţi dintre cei care frecventau locul, deseori veneau acolo fără ambiţii sexuale. Veneau pur şi simplu să mănânce, să radă, să vorbească, să vadă lumea dimprejur, şi să adulmece atmosfera încărcată totuşi de tensiunea sexualităţii.

Am văzut la diverse mese, unii manageri care începuseră să îşi aducă prietenele cu ei la masă. Şi erau şi acelea nişte bunese aranjate așa că am fost fascinat să surprind în privirile lor felul în care ele se uitau la prostituate. Pe de o parte se uitau cu o preocupare vădită de a demonstra că ele sunt altfel: tocmai pentru că diferenţa socială dintre ele şi prostituate era minimă… poate doar de o mică treaptă socială.

sursa foto flickr.com/poza de Nicola De Mitri

Dacă fetele de acolo erau prostituate, ele erau poate studente, poate asistente pe la câte o firma, secretare, poate doar nevastă sau prietenă a cuiva important. Şi, în acelaşi timp, am surprins însă o foame perversă în privirea lor, o plăcere diabolică de a vedea acele fete şi o dorinţa evidentă de a se înfrupta din ele cu nesaţ.

Prima oară am fost la discotecă, adus de colegii străini de la firma. Ei fuseseră deja de mai multe ori şi se simţeau acolo ca la ei acasă. Am mâncat, am băut şi ne-am distrat. Am râs de un coleg austriac care la puţin timp după ce am ajuns acolo, a pretins că i s-a făcut rău şi a plecat. Spuneau ceilalţi… mereu când vine aici i se face rău şi dispare. Ne întrebam de ce naiba mai vine aici, dacă de fiecare dată i se face rău.

Am plecat bine dispus, dar marcat de frumuseţea fetelor şi profund tulburat de ideea că le puteai avea după placul inimii. Au trecut mai multe luni până când să îmi fac curaj. Munceam enorm de mult… dar am avut norocul să câştig pe măsură. 100 EUR era o suma pe care puteam să o cheltui relativ uşor, sau cel puţin fără să-mi provoc nicio dramă bugetară.

Pentru că eu însumi eram foarte crud şi mă aflam încă la începutul experimentării sexuale, fiecare seară în care am fost acolo m-a marcat şi am trăit-o cu emoţie deplină şi profundă. Ţin minte episoadele cu fidelitate destul de mare. Redau experienţa mea cu fetele pe care am să le denumesc covențional Roşcata, Grecoaica şi Moldoveanca.

Roşcata – to be continued

 

Share.

About Author

Alaptabil caut alaptanda

The Sexcentric

Un comentariu

Leave A Reply

Are you 18 or older? This website requires you to be 18 years of age or older. Please verify your age to view the content, or click "Exit" to leave.